Poti iubi la fel de fiecare data? Poti avea mai multe suflete pereche?

Am un trecut si in el am adunate amintiri pline de sentimente. Am iubit mai mult un om, mai putin un altul si dorintele mi-au fost diferinte in functie de cel cu care imi imparteam bucata de viata. Stiu extrem de bine si acum, dupa ceva timp cine a fost mai important, pe cine mi-as fi dorit mai mult pntru o perioada mai lunga, cine era mai frumos, cine era mai special. Povestile trecutului meu nu se identifica una cu alta. Amintirile cu fiecare sunt unice, modul in care ma alintau sau ii alintam difera si intensitatea sentimentelor implicate cu siguranta nu a fost niciodata aceeasi. Povestile mele sunt de o simplitate frumoasa, nu nasc intrebari si toate se termina pentru ca nu imi doream sa nu se termine…pot spune despre mine ca traiesc ca majoritatea oamenilor,in cautarea iubirii, in cautarea acelui suflet pereche despre care unii au auzit si pe care altii mai norocosi l-au gasit.  Au existat incercari si atat pana acum in viata mea, au existat momente in care poate ma amageam ca l-am gasit, desi in sinea mea stiam ca nu e…si iata-ma acum…indragostita pana peste cap de un om care de fiecare data cand a iubit a trait aceeasi poveste,in fiecare iubita si-a gasit sufletul pereche. Toate am fost la fel de speciale, la fel de frumoase, cu niciuna nu s-a potrivit mai bine decat cu actuala(si aici difera momentele,caci toate am fost actuale candva),pe toate ne-a alintat la fel, toate am meritat un inel si toate ar fi trebuit sa ii fie alaturi pentru restul vietii. Ma uit la vechea lui poveste de dragoste si ma regasesc 100% in personajul feminin. El e printul, ea e printesa sau eu sunt printesa. Gasesc scrisori catre ea si trebuie sa ma uit atent la nume sa ma asigur ca nu e scrisoarea scrisa mie…Totul e identic, totul se repeta si astfel sunt constienta ca vine si sfarsitul actualitatii mele. Nu vreau sa fiu printesa pe terment determinat in viata printului cu multe printese…Credeam ca el e cel pe care il caut…credeam cu tarie asta si nimic din  mine nu-mi spunea ca si de data asta ma insel…Poate si modul lui de a iubi cu atata pasiune si de a ma face sa cred ca intr-adevar sunt ceea ce cauta si ca nu a mai trait asa ceva nicicand,ca nu a mai iubit astfel nicicand, m-au ajutat sa cred in el…si totusi o mica privire aruncata in trecutul lui la care am avut acces, zdruncina tot. Sa stau pana imi trece vremea? Sa plec acum si sa ma scutesc de restul amintirilor care imi vor macina sufletul cand la printesa voi adauga atributul de fosta? Sa cred ca eu chiar sunt unica sau ca a invatat in timp ca de asta are nevoie o femeie pentru a fi fericita si ca necostandu-l nimic, ne-o ofera tuturor?  Daca plec deja doare,deja sunt lucruri pe care nu le-am mai trait cu nimeni(iau eu cand spun asta, stiu ca asa e) deja il iubesc mai mult decat stiam ca pot iubi…de ce sa plec? De ce sa stau cand nu mai cred niciun cuvant si in nicio mangaiere?

Superficialitea, principala caracteristica a omului!

Am asteptat sa treaca ceva timp peste cele ce ma bulversasera pentru a fi sigura ca nu voi scrie total subiectiv si rautacios. Am trecut peste, asa ca sper ca pot relata cat de cat obiectiv. Am mai spus si in alte posturi,eu iau omul de bun din start…pana nu imi greseste cu ceva imi este prieten si il apreciez. Mi-au spus multi ca e o cretinatate sa le atribui tuturor titlul de om bun si de multe ori au avut dreptate. Daca imi zambesti, te bucuri sa ma vezi, iti face placere sa vorbesti cu mine si cateodata chiar te arati interesat de ceea ce mi se intampla si imi oferi un sfat, eu una te cataloghez drept unul din oamenii care ma plac,iar asta ma face pe undeva sa te plac si eu. Mi s-a intamplat de curand ca trei astfel de oameni care “ma placeau” sa isi imparta dizgratia pentru mine unor alti oameni. N-am inteles nimic, dar absolut nimic…n-am inteles pentru ce atata falsitate in faza incipenta a relatiei noastre. Nu le-am cerut nimic, nu le-am oferit nimic in schimb,deci a fost alegerea lor de a se preface ca ma plac,ca apoi sa recunoasca altora ca nu ma plac astfel ranindu-ma. Pe unul din ei, chiar il consideram prieten si in loc sa ma inraiasca spusele lui nemotivate, m-a durut pierderea lui, mutarea din locul pe care i-l atribuisem in viata mea. Mentionez ca nu m-am schimbat aproape deloc din cea care le placea in cea pe care nu o mai suporta,singurele schimbari fiind minore, si in bine,m-am schimbat dupa cum chiar ei imi atrasesera atentia sa o fac. Nu inteleg superficialitatea si rautatea unora. Nu inteleg de ce in loc sa se bucure alaturi de mine ca sunt mai fericita incearca din rasputeri sa imi ia asta. Nu inteleg de ce daca nu le-am cerut nimic mi-au oferit doar ca sa aiba ce lua inapoi exact atunci cand conteaza, exact atunci cand as fi avut nevoie de sprijinul lor si de zambetul lor atunci cand ma vad zambind. Superficialitatea chiar pare a fi principala caracteristica a omului…societatea o impune, curtoazia ii da nastere si multi nu stim sa o oprim doar la stadiul de curtoazie. Ar fi atat de frumos, daca ne-am opri acolo inainte ca celalat caruia ii zambim de complezenta sa ajunga sa ne considere zambetul unul sincer si din suflet, apoi sa ajunga sa ii simta lipsa si sa se simta nedreptatit. Pentru acei trei oameni pentru care am scris…va voi zambi sincer si de acum inainte. Stiu ca doare superficialitatea, stiu pe propria mea piele, asa ca promit sa nu o practic. Va voi zambi, caci eu nu m-am schimbat, sunt aceeasi care se bucura sa va vada si asta ma face sa ma bucur in continuare de prezenta voastra…chiar si asa, schimbata!

Privind in viitor, cu el in gand,la trecut!

Ma uit la el si ma cuprinde teama…il privesc ca pe laitmotivul vietii, il transform in fericirea mea si-l rezum la tot ce conteaza…apoi incep sa ma tem…nu ca va pleca, nu ca nu ma va mai iubi, nu ca se va schimba ci ca nu-l voi mai vedea ca acum. Ma tem de ziua cand se va incadra la categoria “si altii”…Ma sperie gandul ca-l voi privi intr-o zi, asa cum i-am privit si pe altii si nu voi mai simti nimic. Ma intreb unde se duc toate cele ce fac dintr-un om centrul universului nostru actual…ce dispare din el sau din mine de din tot se transforma in nimic? Sufletul iubeste oameni si apoi ii uita? De ce peste un an sau doi nici macar nu ma va durea sa vorbesc despre el la trecut si cum un altul devine mult mai important decat el, care e cel mai important? De ce alegem un om al vietii noastre si apoi il tot schimbam?

Iubirea neconditionata…Egoist vs. altruist .

De cate ori se aduce in disctie termenul de iubire neconditionata saream ca arsa la cel ce-l folosea explicandu-i ca asa ceva nu exista. Omul prin propria-i definitie este egoist, toti rationalistii pleaca de la o premisa si anume ca egoismul e singura baza a naturii umane.  S-a demonstrat de-a lungul timpului altruismul absolut nu exista, ca orice actiune umana are o minima doza de interes propriu, constienta sau inconstienta, ea exista cu siguranta. Nu o sa ma apuc sa exemplific acum…sunt sigura ca majoritatea stiti despre ce vorbesc. In urma afirmatiilor mele pornea o adevarata polemica pe baza subiectului. Sustineam ca singurul care a iubit neconditionat a fost Iisus, dar el nu era om si ca de la el incoace nimeni nu a putut sa o mai faca. Este inuman sa alegi binele unui alt om atata timp cat binele lui iti produce tie suferinta, iar din punctul meu de vedere cam asta ar insemna sa iubesti neconditionat. Imediat mi se dadeau ca exemplu mamele ce isi iubesc copiii fara niciun fel de conditie si eu sustineam ca pana si aici exista un interes, acela de a fi o mama buna. Am reusit de multe ori sa inchei discutia, ceilalti incetand sa mai aibe argumente desi imi doream in sinea mea sa ma combata cineva, sa imi dea peste nas aratandu-mi-o si facandu-ma sa tac. Viata mi-a ascultat si dorinta asta si mi-a indeplinit-o exact cum nu mi-o doream. M-a facut sa imi dau singura peste nas si sa dau singura dovada de iubire neconditionata. Am avut de ales intre a trai in continuare fericita alaturi de cineva sau de a renunta la el pentru a nu isi pierde nimic din ce cladise pana la mine. Am decis sa-i fie lui bine si apoi m-am asezat in fata tastaturii intrebandu-ma cat se poate de sincer daca decizia ma avantajeaza catusi de putin. M-am intrebat daca nu cumva am facut-o sa par mai buna decat restul in ochii lui si mi-am dat seama ca sub nicio forma nu asta imi doream…ba chiar as fi vrut sa ma considere nedreapta si asta sa ii atenueze sentimentele. M-am intrebat daca imi doream prin asta sa le dau o lectie celor ce nu-l vroiau langa mine dar nici asta nu era…imi era absolut indiferent daca vor afla vreodata. Poate am facut-o doar sa imi demonstrez mie ce suflet mare am, dar nici in asta nu cred caci imi simt sufletul micsorat, simt ca dintr-un tot am ramas cu o bucata si stiam asta de cand am luat decizia. Mi-am pus mii de intrebari cautand un argument egoist si cel putin constient nu l-am gasit. M-am intrebat daca mi-as putea combate teoria cu iubirea neconditionata nu exista si mi-am dat seama ca nu. E ceva ce simt si nu pot explica. Abia acum ma gandesc oare cati din cei pe care ii combateam cu argumente abandonau discutia stiind ca e ceva ce se simte dar nu se poate explica…ma bucura asta. Ma bucura atat de tare incat total necaracteristic mie, acum in loc sa ma plang in scris si explic cat de victima sunt, cat de nedreptatita am fost, cat de rai sunt altii si cat de trista sunt…am ales sa scriu ca m-am inselat(desi de fel nici asta nu imi place sa fac)…ca iubirea neconditionata exista si ca orice om destept va incerca sa-mi demonstreze ca nu-i asa, dar eu deja stiu cum e…Poti iubi un om mai mult decat iubesti omul din tine si asta te va face sa te iubesti mai mult!

Sunt o cretina…am stricat toata teoria cu ultima fraza

Intrebare al carei raspuns as vrea sa-l citesc!

Am scris atat despre cum vad eu viata cu tot ce vine ea si mi-am adus aminte de unde am pornit. Citeam parerea altora si mi-au placut atat de mult unele raspunsuri incat m-am indragostit de intrebari. Nu o sa o mai lungesc cu introducerea…asa ca de dorul placerii de a citi impresii, astept raspunsuri.

Daca ai avea de ales intre a iti pierde toate amintirile sau a nu mai avea dreptul de a colectiona amintiri noi…ce ai alege?

Privind din interior…

Pe chipul ei se citea nedumerirea copilului rasfatat…in ochi avea infipta intrebarea : ” cum? de data asta nu e cum vreau eu?”… Daca te apropiai vedeai cu usurinta ca nu e doar atat…de aproape pe chipul ei  se citea durerea si spaima omului pierdut…iar ochii nu-i erau jucausi ca ai unui de copil rasfatat ci obositi de atata privit haotic in toate partile dupa el. Stia ca nu va mai veni…doar ea ii spusese sa plece…ochii insa n-o credeau. Se ghemui si isi ascunse chipul…asa si privirea era fortata sa stea locului, sa se atinteasca in jos. Incepu sa isi frece mainile de fata intr-un ritm alert ca si cand ar fi dorit sa stearga cumva expresia aia trista despre care ar fi scris orice autor in descrierea suferintei. Ar fi plans, dar teama ca nu se va mai opri daca varsa o lacrima, ii pastra chipul uscat.  Sute de intrebari si mii de reprosuri o epuizau…ar fi dormit doar de dragul de a lua o pauza…era pregatita sa sufere si maine, dar pentru azi ii era suficient. Inchise ochii si in cinci minute tresari…era tot singura si nici somnul nu era somn fara respiratia lui alaturi.  Se zbate in asternuturi ca si cand s-ar lupta cu cineva…se lupta cu ea si cu mirosul lui…scena devine atat de trista incat schimb canalul…voi reveni peste un timp la ea…poate ii voi vedea pe amandoi in asternuturile alea…poate ii voi citi pe chip puterea…

Filmul din viata noastra…

Stii zambetul ala tamp care iti ramane intiparit pe fata atunci cand urmaresti un film si personajele traiesc un moment frumos? Bucuria aia pe care o resimti din nimicurile pe care niste personaje inexistente le traiesc…Imi amintesc ca am zambit jumatate de ora fara pauza cand am urmarit “9 saptamani jumate”…filmul ala din ‘86 cu Mickey Rourke  si Kim Basinger in care ei sunt amandoi tineri, frumosi si nebuni si traiesc o poveste de iubire nebuneasca… Dupa doua luni si un pic, transpuse in aproape 2 ore de film,timp in care m-am bucurat alaturi de ea…  ea pleaca si eu incetez sa mai zambesc. Realizeaza ea ca are de ales intre dorinta si sanatatea psihica…frumusetea care pe mine ma facea sa zambesc, pe ea o scotea din minti…o inspaimanta de moarte ca intr-o zi se va termina si atunci decide sa aleaga ziua chiar ea. N-am inteles-o multa vreme…

Dupa doua luni si ceva,mai exact cam dupa 9 saptamani jumate…de cand am inceput sa traiesc in 2009 cam ce traiau astia in film prin ‘86…mi-am dat seama ca simt nevoia sa aleg singura ziua in care totul se termina…Am inteles perfect de ce a plecat ea caci stiam prea bine de ce plec eu…Ma intrebam cum intensitatea unei povesti de dragoste te poate aduce in pragul nebuniei si mi-am raspuns tot eu…Dorinta devine mai puternica decat tine si atunci pierzi controlul, iar asta e prima dovada de nebunie .  Uitandu-ma in urma realizez ca am fost nedreapta, am scris candva despre el si i-am etalat doar partile negative…s-a tras concluzia ca e un “monstru”…asa ca ma simt nevoita sa adaug ca monstrul are ochii plini de ocean si zambetul plin de soare, iar atingerea…calda. Monstrul meu pare a fi creat de un regizor talentat…absolut necesar de sex feminin. Pare creat de dorintele unei femei care cunoaste dorintele tuturor femeilor si alege sa le dea viata printr-un personaj de film, doar ca de data asta face o greseala si personajul scapa din lumea filmului in realitatea vietii… Daca mi-as descrie ultimele 9 saptamani jumate…le-as numi o comedie romantica daca as vorbi de un film…ar fi un luceafar usor porno daca ar fi poezie si una din simfonii daca s-ar transpune in muzica. Sunt momente in care trebuie sa pleci din propriul tau film si momente in care mi-as dori sa ma privesc de pe scaun, pe un ecran mare, sa zambesc tamp si sa ma felicit ca am plecat…sa spun despre propriul meu personaj ca e extraordinar si ca imi pare rau ca e doar in filme asa…apoi sa-mi amintesc ca vorbesc despre filmul ce ruleaza-n viata mea si sa-i multumesc lui Dumnezeu ca e un regizor ingaduitor. Daca ti-ai filma viata…ai privi-o zambind? Eu … privind inapoi zambesc…si privind inainte sunt extrem de mandra ca trecutul imi da motive sa zambesc.

Cat de gresit poate fi sa traiesti fara reguli?

Ma intreb de multe ori cum ar fi daca n-am avea atatea idei impamantenite in minte. Oare daca n-am fi atat de plini de axiome pe care altii le-au emis inaintea noastra, ale noastre ar fi diferite? Daca nu am pleca de la premiza ca pelinul e amar, i-am atribui un alt gust? Daca nu am fi siguri ca dupa o despartire o sa ne fie greu, chiar ne-ar fi greu? Daca regulile n-ar fi deja stabilte pentru aproape fiecare actiune, am trai altfel? Daca nu cred in nimic din tot ce e demonstrat ca fiind real, am o sansa sa schimb realitatea mea?  Am o mie de principii adunate in timp din tot ce mi-au spus altii si din tot ce am crezut de buna cuvinta ca nu trebuie incalcat daca vreau sa nu fiu catalogata intr-un mod pe care lumea deja il stabilise gresit! M-am ingradit in propriile idei si le-am respectat cu sfintenie…exact ca atunci cand cineva iti spune ca asta e calea spre fericire, iar tu ai grija sa nu te abati de la ea…Am respectat mereu oamenii mai in varsta pentru ca asa trebuia, am fost buna cu oamenii rai pentru ca asa spune pana si biblia, nu mi-am dat frau liber dorinteleor mai curand decat trebuia pentru ca o femeie respectabila nu face asta, nu am facut multe…pentru ca nu trebuiau facute si am facut multe pentru ca erau cerute…toate, de un cod nescris al lumii. Nu mi-a fost in niciun fel,nici mai bine, nici mai rau pentru ca nu am avut termenul de comparatie…nu stiam cum ar fi altfel si… la un moment dat,am fost aproape sa aflu…respecatand toate regulile in timp ce unii nu le respectau, perceptia lumii asupra mea s-a schimbat…atunci am inteles ca indiferent cat incerci sa o gasesti, o cale spre bine nu exista…dar o cale spre mai putin rau o poti stabili tu oricand! Am decis recent sa traiesc ca si cand nu as stii cum se traieste…sa traiesc dupa cum simt fara sa tin cont daca e bine sau nu, daca lumea imi recomanda sau ma sfatuieste sa nu, sa traiesc haotic si din plin, incalcand toate regulile, uitand ca daca fac asa s-a demonstrat ca doare! Cei mai mari oameni din aceasta lume, cei mai mari inventatori, scriitori,pictori si filosofi m-au asigurat ca dragostea inseamna suferinta…cu cat iti dai frau liber sentimentelor si cu cat iubesti mai tare, cu atat durerea va fi mai complesitoare… Am incalcat toate principiile dupa care m-am ghidat…am ales cel mai nepotrivit om pentru a imi trai povestea, n-am tinut cont nici macar de faptul ca nu-mi apartine si ca asta face din mine o persoana mai putin onorabila, am ignorat cu buna stiinta ca nu trebuie sa simt…si am inceput sa simt cat pot de mult…sa ma hranesc cu simpla lui imagine, sa ma topesc dupa mirosul pielii nespalate, dupa mirosul lui real, neamestecat cu chimicale frumos mirositoare, sa ma bucur de fiecare nimic doar pentru ca nimicul venea din partea lui…sa-l ascult cum imi spune “nu te indragosti” si asta sa ma ambitioneze mai tare, sa imi doresc sa-mi demonstrez ca pot fi fericita fara sa fiu nefericita ulterior…sa dau dorului o noua conotatie…sa-mi lipseasca atunci cand nu e, iar lipsa lui sa ma faca sa zambesc si sa scriu optimist…De ce sa doara si de ce sa plang? Pentru ca altii inaintea mea au facut-o? Nimic nu tine vesnic…si pana si cei mai buni oameni, alesi dupa criterii stricte, care indeplinesc toate conditiile pentru a fi ce ai nevoie si ce iti este recomandat, la un moment dat pleaca… Cu ce e mai bun, unul care pleaca decat unul care pleaca? Zambesc cu sufletul cand ma priveste … si stiu ca toata lumea spune ca nu e bun…dar nimeni n-ar putea sa imi explice de ce nu e , in timp ce eu, pot explica oricand de ce e atat de bun. Zambesc mai des decat o faceam, iar acum incalcand toate regulile si alungand termenul de interzis din principiile mele…toate sunt permise, imi fac pe plac exact cat pot…nu ma abtin de la ce-mi face bine, doar de teama raului…Mi-e teama uneori, ma sperie ca omenirea are dreptate si ca va durea fantastic cand pielea lui va inceta sa se atinga de a mea…dar in momentele de panica…imi aduc aminte ca oamenirea e doar o adunare de oameni ca si mine si ca eu am gresit de atatea ori incat sunt sigura ca si ei gresesc…o sa imi demonstrez mie ca sunt puternica si ca-mi pot lansa propria axioma…o sa mananc pelin si n-o sa-mi placa, dar n-o sa spun ca e amr orice ar fi…apoi o sa spun sarut mana doar cui merita nu tuturor care au imbatranit…iar intr-un final o sa iubesc un barbat al tuturor femeilor si o sa il iubesc ca si cand ar fi numai al meu…iar cand restul il vor avea, voi zambi amintindu-mi ca eu iubesc si raul si ca nimic nu ma darama…iubind tot, totul imi face placere…nu mai caut idealul din viziunea altora ci imi traiesc propriile idealuri!

Il vreau, dar nu am nevoie de el!

Povestea de trezit adultii pe care am scris-o recent m-a facut sa realizez ca in mine nu se ascunde niciun adult…sau cel putin niciunul care sa doreasca a fi trezit! Dupa cum s-a putut observa si in comment-uri, l-am iertat pe cel din poveste…as spune ca am facut-o din bunatate excesiva caci m-ar avantaja raspunsul, as ramane tot eu personajul pozitiv insa lucrurile nu stau chiar asa…l-am iertat din naivitate si deoarece copilul din mine crede in continuare in povesti si asteapta inca de la personaj sa se dea peste cap de 3 ori si sa se transforme in print…Of, pana si varianta asta m-ar avantaja, as fi personajul naiv care vede doar partea buna a oamenilor…asa ca nu, nici asta nu e motivul! L-am ieratat ca vroiam sa demonstrez eu ca pot fi mai puternica decat sunt, ca pot sta langa el fara nici cea mai mica teama si ca nimic din ce va face nu ma va mai rani…l-am iertat pentru ca m-am supraestimat….am crezut ca voi face diferenta intre ceea ce vreau si ceea ce am nevoie, caci e o diferenta majora,pot trai fara anumite lucruri pe care le vreau dar imi este aproape imposibil sa traiesc fara ce am nevoie. Dupa o sapatamana am reusit sa il incadrez acolo unde ii este locul si sa imi stabilesc o ordine in ceea ce traiesc! Il vreau…dar nu imi este necesar…As scrie mai mult din concluziile trase, dar stiu ca ma citeste si ca asta m-ar dezavantaja…insa va recomand tuturor sa faceti distinctia intre ce vreti si ce aveti nevoie…caci va v-a face viata mai simpla si mai putin dureroasa…cu mai putine tragedii si pierderi…caci sa pierzi ce vrei nu doare la fel de tare ca atunci cand pierzi ceea ce aveai nevoie…In general femeile au tendinta de a face din barbatii vietii lor, un necesar…desi sunt doar un obiect al dorintei…pentru acestea scriu si pe acestea le rog sa-si aminteasca, ca si inainte sa il cunoasca,erau frumoase, destepte,vesele si cat se poate de vii…asa ca si fara el, raman exact la fel! Un barbat de care ai putea avea nevoie, te va convinge foarte repede de toate diferentele intre el si un altul pe care doar l-ai vrut…un barbat de care as avea nevoie, nu m-ar lasa sa scriu asta, caci n-as purta cu el niciodata discutia anterioara acestei postari! Barbatul de care toate femeile au nevoie, este cel ce cunoaste nevoile femeilor si e dispus sa le satisfaca inainte ca acestea sa si le manifeste … Traiti din plin pe langa cei ce-i vreti, dar plangeti doar dupa cel de care aveti nevoie!

Pagina din jurnalul unei fetite cu curaj si zambet larg

Am dictat straniu si am ajuns copil. In lumina imi aprind lumina si privesc nepasatoare cum ard gazl de pomana. N-am realizat cum de pe masa am ajuns cu fundul pe scaun, pentru ca acum sa ma vad mancand in picioare si de ce n-ar fi asa… pe picioarele mele ma pot baza, le pot controla si pot traversa, daca vreau si trecerea de pietoni ca sa ajung dincolo de strada. Strada aia cu masini multe, cu faruri aprinse, dar fara claxoane. Dar eu imi voi cumpara unul – pentru ca pot si pentru ca vreau sa claxonez eu in mijlocul lor… dar nu am stabilit ziua. Si ca sa fiu ferma imi voi lua pe mine acei pantalonasi de blugi, usor invechiti, dar in care ma simt comod, si bluzita decoltata. Nu pot insa doar asa… imi voi prinde si parul in coada. Pana la urma de ce-as strabate negreala pentru niste amarate de faruri?! Privesc atunci pe geam si de la inaltime ma simt puternica. Sunt atatea caramizi sub mine si atata beton incat nu stiu daca ceva m-ar putea… dezechilibra. Si ma uit in geam; ma vad in intuneric si incerc sa inteleg – prin geam eu puteam sa vad frunzele scate cum cad din copaci si acele bradutului cum nu, dar acum bezna imi reflecta chipul in el. Pasesc pe gresia rece si vad o silueta. E aceeasi cu care ma joc zi de zi… dar da, niciodata intre masini. Ea imi spune ca parul meu nu-i prins, dar eu asa il simt. Imi aduc aminte si acum ca l-am infasurat de doua ori. Exact asa cum facea mama dupa ce imi ma spala si ma pieptana. Ba nu. Inainte ma smotocea cu prosopul ala alb. Si azi ma simt coclosita insa parul meu… cred ca mai bine il desprind. Ea are dreptate – de ce sa fie decolteu daca nu e o culoare vie?! Siluetele se inmultesc treptat si le ascult de-aici pana cobor si le inteleg… pe rand… aleator. Ce-ar fi sa ies afara, pana la urma si de o data rad – cald, dar si senin, banal. Pasesc molatec, cu calm din scara si-ncep sa rad haotic, cu mare foc. Obrajii mi se aprind si parca-i vis sau chiar cosmar. Ploaia torentiala ma lovise, eu fug, dar se intampla sa clipesc. Ma bucr ca am coborat si tot banalul a trecut… senin-ploaie, cald-ud. Topai ca o nebuna si nu imi pasa ca ma stropesc, ca nu vad gropile, nu-mi scot de pe chip acel zambet chiar daca eu cad in prostia mea si ma lovesc; si-apoi cu sange topit in apa, iar plec, imi netezesc picioarele cu noroi si dau un ”Buna!” din tot sufletul – sunt ele… cele multe… siluetele mele. Nu m-am bandajat nici pana acum, dar tip si-mi pun piedica-n zbor aterizand sub cracul celui care avea sa cada. El a ramas un simplu ud, nimic mai mult. Ai lui nu o sa-l certe si va putea iesi iar maine sa ma vada. Nu plec cu fruntea sus, le dau si guma de mestecat, dar starng ambalajele; le colectionez caci intro zi pe toate le voi recicla si voi privi in zare cum sutele de chestii colorate se vor transforma. Ma vad deja in raze, delicioasa, chiar asa cu tot cu taieturi si asta ma face sa zambesc, dar daca cerul s-ar deschide din culoarea lui, eu m-as simti cu totul lacrimand pe-un umar… de camasa… doar la rastimpuri imbracata. Am experimentat atatea in lume, iar acum sparg toata sticla… sa se duca ghinionul. Acum fac puncte…………………………………………………………………………………………………………. si mai pot continua caci sunt nervoasa pe mine; blocul cu caramizi si betonul cu tot l-as lua in piept caci sunt pternica si… Nebuna, da. Cum sa faci mai multe puncte decat litere poate avea un cuvant?! Nu stiu multe, dar conturate prind forma si chip si la brate e multa treaba de rezolvat. O floare de certat, un pom de mirosit, un moloz de suflat, un cer de poluat… firesc si natural in culmea mea de creativitate oarba, omeneasca pe care doar o simt si chiar o fac. Dar daca o banca ar merge spre mine m-as aseza pe ea. Dar daca un fluture s-ar pune-n palma l-as saruta sa-nvat sa prind viata. Dictez cuvinte, ma palmuiesc cu fapte, rog sa vad inmugurirea in zilele de primavara si simt copilul cum deschide ochii sub acelasi corp insa sub cerul pe care il vad si ei.

Scrierea nu-mi apartine, este insa pentru mine…un prieten bun si talantat dupa cum se poate observa mi-a facut o descriere in scris printr-o poveste…mi-a aratat prin asta ca eu mai am multe de invatat despre mine. Blogul lui il gasiti la recomandari…aruncati o privire, merita!

Iti multumesc, Body!

http://bogdan-anghel.voce.ro/

Poveste de trezit adultii…

A fost odata ca niciodata. Nu mai conteaza ce, cum si cine…simpla idee ca a fost unic, caci vorba aia ca niciodata inseamna unicitatea absoluta,face totul sa fie de poveste. De mici copii suntem invatati prost…ni se citesc povesti din care noi ne facem idealuri…suntem invatati la scoala ca binele invinge raul intotdeauna si ca oamenii buni au parte de lucruri frumoase, in caz contrar, adica atunci cand li se intampla ceva rau desi lor nu li se intampla…vine cineva sa ii salveze…se da musca de 3 ori peste cap, se transforma broasca, se intampla ceva si iese bine pana la urma…pentru ca, asa cum spuneam,binele invinge raul. Fiti sinceri…de cate ori ati vazut treaba asta in realitate? Cand vreodata ala bun l-a invins pe ala rau? Poate daca nu am avea asteptari atat de mari,indoctrinate in noi din copilarie…si dezamagirile ar fi mai mici. Eu n-am sa citesc povesti copilului meu…si n-am sa-l mint ca oamenii sunt buni si ca asa trebuie sa fie si el…ii voi spune ca exista si oameni buni si oameni rai si ca va trebui sa faca singur diferenta, nu ca mine…Eu i-am luat pe toti de buni, am trait cu impresia ca daca nu fac nimanui rau, nu-mi va face nimeni rau, iar daca se va intampla ca cineva sa imi faca rau, ma va salva un altul bun. Am crezut atat de mult in povesti incat inca raman surprinsa cand vad un om rau…ii caut scuze pentru care e asa,iar daca nu le gasesc ,le inventez mai degraba decat sa accept ca el e asa pentru ca ii face placere. Vorbesc mult si nu spun mai nimic…sunt trista si nervoasa iar…am fost buna iar si ghici ce…ala rau rade si se bucura in timp ce eu scriu si injur…da stiu, viata nu e dreapta cum nici povestile nu sunt adevarate…Am ramas de-a drepul socata zilele astea de un prieten sa zicem…a fost primul om pe care l-am vazut sa se bucure de cat de rau poate fi fata de un om bun…care nu ii  facuse nimic, care dupa prima palma a intors si celalat obraz…credeti ca asta l-a induiosat vreo secunda? nici gand, faptul ca celalat nu riposta il facea pe prietenul meu sa fie si mai inversunat…zacea in el intrebarea: “hai sa vad , cat poate?”…in momentul in care n-am mai putut,caci despre mine este vorba si am vrut sa plec…”prietenul meu” m-a intrebat surpins,inocent si sincer…de ce plec? Aceasta ultima intrebare m-a marcat profund…nu era ironic absolut deloc, era doar surpins…se uita in ochii mei si nu intelega nimic, eu ma uitam la el si nu intelegeam de ce…Sa exemplific totusi un pic, realizez ca n-are nicio logica…sa spunem ca el imi da o palma, zic au, el se uita la mine si zambeste ca ma doare…apoi ma loveste iar, il privesc cu ochii inlacrimati dar nu ma misc, stau sa  vad ce face…se bucura…scena se intinde pe cateva ore,timp in care duritatea loviturilor creste…cand realizez ca nu mai pot de durere ii intorc spatele iar el ma intreaba de ce plec…ii raspund ca sunt obosita iar el stiind motivul real imi spune: “dar nici nu te-am atins”… ma uit ca proasta, as rade dar nu mai am putere, as plange dar nici asta nu imi iese…el imi spune in continuare ca nimic din ce am vazut si simtit nu e adevarat…e sincer, ar putea jura ca n-a facut nimic. Tind sa cred ca e bonlav, ca asa ceva nu poate exista, apoi imi aduc aminte ca e perfect normal el, ca e de-a dreptul minunat uneori, ca e un om ca oricare altul, doar ca e un pic mai rau decat oamenii rai…si rad intr-un final cand realizez ca eu in povestea mea il vedeam print…amestecasem personajele, facusem din balaur fat frumos si nu intelegam de ce in loc de sarutari el scoate flacari pe gura…Povestile nu exista…nu va mintiti copiii ca vor creste si vor face ca mine…vor transforma bau-bau-ul in fat frumos doar din disperarea de a trai ce au fost mintiti in copilarie!

Ploua peste fluturi…

Alb, roz, verde ,galben, un curcubeu adunat si aripi…sunt fluturii vorbind cu florile. Mai mult verde…sunt fluturii odihnindu-se printre frunze. Sunt atat de frumosi fluturii si frunzele si florile si ploaia. Incepe sa ploua usor…iar fluturii incep sa se joace…in jurul florilor, in spatle frunzelor…sub picaturile reci…zboara. Sunt atat de frumosi fluturii si atat de frumoasa ploaia…sunt atat de frumosi impreuna…dar nici cerul nu poate sa plaga mereu de fericire, uneori plange in hohote trist ca oamenii ce pierd iubirea. Lacrimi din cer incep sa sperie fluturii si atunci se ascund dupa mai multe frunze si doar privesc la flori. Un singur fluture insa s-a indragostit de ploaie. El vrea sa isi traiasca povestea de iubire, nu vrea sa fuga si nici sa se ascunda. Zboara spre campul uscat, lasa in urma florile si se indreapta spre locul unde va fi doar el si ploaia. Ploua din ce in ce mai tare, iar viteza cu care lacrimile cerului ating pamantul ii provoaca dureri fluturelui…nu se opreste nici ploaia nici fluturele…a vazut el candva in timp ce zbura prin curtea bisericii ca oamenii atunci cand se iubesc isi jura sa fie alaturi si la bine si la rau…isi spune in sinea sa ca asta e partea rea, dar ca nu se da batut. Ploua torential, durerea se intensifica, dar fluturele e inca fericit caci in ochii lui e doar ploaie…ar plange dar stie ca asta ar insemna sa dea din sinea lui cel putin o picatura de ploaie…asa ca nu o face…tine ploaia in el. Ploua cu piatra iar piatra ii frange aripile fluturelui…cade pe pamantul cald,in ploaia rece…e doar el, pamantul si ploaia. E trist si isi spune…nu voi mai zbura niciodata, nu voi mai ajunge la frunze sau la flori. Isi aminteste cat de mult iubeste ploaia, cum s-a indragostit de frumusetea,prospetimea si puritatea ei…si atunci o ultima rabufnire a cerului, o ultima piatra il loveste parca spunadu-i “nu vei mai iubi nicicand” …apoi renunta la ploaia din ochi…picatura se scurge in restul picaturilor si fluturele moare. Iese soarele si fluturii incep sa zboare in spatele frunzelor si in jurul florilor. Cu ttotii spun povestea trista a unui fluture fericit…era atat de frumos si atat de inocent si  colorat… ar fi putut iubi stelele, le-ar fi vazut aproape in fiecare noapte si sigur ele nu l-ar fi ranit…dar el, a iubit ploaia…a fost singurul fluture care a fost atins de iubire… Se lasa noaptea, apare luna si apar stele…iar fluturii sunt tristi ca nu ploua…caci stele n-au atins nicicand!

Pe repede-nainte

Alergam intr-una si nu ne oprim
Viata se scurge pe repede-nainte
Nu facem pauza nici sa traim
Doar ne grabim, cuminte…

Mai repede e tot ce stim
Mai repede e tot ce am invatat
In graba nebuneasca ne iubim
Din ce in ce mai repede am uitat

Pune-ti viata sa-ti raspunda
Cum si-ar trai ultima secunda
Apoi intreaba-te pe tine
Cum e rau si cum e bine

Daca-ai vedea in fata crucea
Ai alerga spre ea?
Sau te-ai opri din graba ta?

Alergi spre cruci cand te grabesti
Nu vezi si nu accepti ca azi
In timp ce tu alergi si cazi
Uiti sa traiesti…

Sufletul meu, un motel ieftin!!!

Am realizat azi ca sufletul meu e un motel de doi bani…pana si cei mai amarati dintre noi se pot caza pe perioada nedeterminata in el. Nu am pe usa de la intrare nici macar afisul ala cu “avem dreptul de a ne selecta clientela”, nu, nu…nu exista nici o selectie. Esti hot, furi tot ce prinzi? Esti violator,nu dai doi bani pe intimitatea nimanui? Esti perfect, sufletul meu are loc si pentru tine…vino, fura-mi bucati de suflet si apoi arunca-le in lume…nu o sa iti fac nimic, ba mai mult de atat o sa sper sa revii, sa mai iei ce-a ramas…sa lasi motelul atat de gol incat nici gratis sa nu se mai cazeze nimeni…sa nu mai ofer nici un fel de conditii, sa nu mai am de unde… Sufletului meu ii scartie usile de la intrare caci majoritatea care au intrat au dat buzna si apoi au plecat trantind usile…veneau pur si simplu hotarati ca urmatoarele 2-3 nopti sa doarma la mine, auzisera ca n-am pretentii si ca serviciile sunt de calitate…beneficiau de o atentie a personalului deosebita, erau si mangaiati inainte sa adoarma si intampinati cu zambete de cum se trezeau. Nu ii certa nimeni daca umblau prin locuri nepotrivite inainte de a se intoarce la mine…puteau pasi plini de noroi pe culoarele motelului, caci eu patroana si servitoare, faceam mizeria sa dispara.

Trecand peste toata metafora, acest post, e o concluzie trista a mea despre mine…spuneam intr-o scriere anterioara ca imi place sa ma joc si mai aveam si nerusinarea sa spun ca o fac foarte bine. Ei bine, nu-i asa…habar nu am cu ce sa mananca jocul asta de-a iubirea si de-a care pe care…il joc atat de prost incat “adversarului” ii trebuie doar putina rabdare pana a il declara chiar eu invingator. N-am nici cel mai mic control asupra inimii mele…eu spun nu, ea zice da…si absolut firesc, se termina ca ea! Vreau lacate si incuietori din fier si vreau o pancarda mare pe care sa scrie INCHIS pentru renovare…vreau sa o iau de la capat si sa-mi modelez sufletul doar pe placul celor ce au multe sentimente de investit…vreau sa existe o selectie riguroasa intre clienti si sa am un contrat prin care sa-i oblig ca atunci cand pleaca insotiti de bucati din mine sa plateasca scump, atat de scump incat sa nu mai plece…vreau sa nu mai vreau prostii vreau sa ma trezesc si sa trec peste, sa imi imaginez ca o data ce am deschis ochii am deschis pentru prima oara si sufletul, ca n-am restante de platit ci doar noi oameni de gazduit…

A murit Michael Jackson…

Asa sunau cuvintele cu care in sufletul omenirii se instaura tristetea. Trei cuvinte… mai exact un cuvant si un nume , o alaturare gresita a verbului trist in orice context cu numele colosal in orice context. Poate nu toti erau fani, poate nu toti il iubeau dar cu siguranta toti s-au intristat la aflarea vestii…cu totii avem cel putin o melodie preferata din intreaga lui discografie…fiecare dintre noi avem cel putin un moment in viata creat cu ajutorul muzicii lui,un prim sarut,o prima privire, un zambet produs exact cand aveam nevoie…Cuvintele sunt de prisos atunci cand vorbesti despre un om ca el la trecut…A fost un rege pe pamanat, acum e un rege printre ingeri… A fost candva Elvis, a fost candva Micahel…va fi mereu muzica lor…Odiheasca-se in pace ….

Ce faci cu dorintele neimplinite?

Le arunci intr-un cos al neputintei? Le imprietensti cu resemnarea? Le porti cu tine si le lasi sa creasca pana devin mai mari decat esti tu ? Iti faci din ele scuza nefericirii…sau motivatia personala pentru a te lupta mai mult? Cand renunti? Cand realizezi ca nu mai e posibil sase indeplineasca…ca timpul ei s-a scurs? Cum ii stabilesti perioada de valabilitate? Inchizi ochii si iti doresti cu putere ca pana la data de sa se intample?                                                                                                                                                                                                                                                                                    Mama, in perioada naivitatii mele mi-a spus ca atunci cand iti doresti cu adevarat ceva…se intampla. Dupa mama mi-au repatat- o si altii, dar crescusem, asa ca n-a mai avut acelasi efect. Ii ascultam pe cei ce o spuneam si ma intrebam in sinea mea…oare si lor le-au spus-o tot mamele lor sau mama mea?                                                                                                                                                                                                                                                                          Ce inseamna sa iti doresti cu adevarat?  Unii isi doresc fals?                                                                                                                                                                                  Ce dracu faci cand iti doresti cu tot corpul, cu fiecare bucata de suflet si cu toate partile mintii ceva…si nu se intampla nimic…iar tu inca o crezi pe mama? Ce faci atunci cand stii ca dorintele neimplinite nu trec, nu se dimninueaza, nu se uita ci raman dorinte? Le aduni pana devii un depozit de dorinte ? O sa ma duc la mama sa ii arat…o sa ii spun :

- Uite mama astea-s doar cateva…vezi, astea-s doar la suprafata…dar aici in sufletul meu am atatea si atatea…si la toate astea adauga si ca-mi doresc sa-mi spui ce fac cu ele…

Liniste… e linistea in care…tremur de dorinta.

Minte-ma cum stii mai bine…

Un vis frumos chiar daca e doar vis ramane si in realitate frumos. Pornind de la premiza asta nu ma deranjeaza sa traiesc vise…sa am ceva al dracului de palpabil chiar daca, paradoxal, nu e tocmai real. Daca as avea de ales intre a fi mintita pe termen nelimitat exact cum imi doresc si a trai intr-un adevar dureros tot nelimitat, as alege fara sa stau pe ganduri minciuna. Daca din minciuna aia s-ar naste oameni frumosi in jurul meu, s-ar crea momente frumoase si as zambi sincer mai des decat o faceam inainte sa fiu mintita…nici nu-ar mai conta ca e o minciuna. Daca cel sau cei care ma mint o fac atat de bine si tocmai pe placul meu, jucandu-si fiecare rolul pe care eu l-as dori sa-l joace, fiind fiecare exact asa cum mi-as dori sa fie, as avea in fata mea o proiectie a mintii mele si a sufletului meu, iar daca nu mi-ar placea, atunci sigur problema e la mine si nu la ei .Ei sunt oamenii care imi indeplinesc dorintele, nu mincinosii pe care tinzi sa ii consideri. Vine acum intrebarea de ce sa n-am in jurul meu oameni care imi pot indeplini dorintele sinceri fiind…iar raspunsul dur de-a dreptul este ca asa ceva nu exista.Perfectiunea s-a demonstrat ca nu e printre noi, iar sa gasesc un om care sa indeplinesca toate calitatile pe care mi le-as dori si care sa joace in viata mea si rolul pe care eu i l-as atribui, e doar o alta forma a perfectiunii…care revin…nu exista. Poate eu nu sunt suficent de buna cum ar vrea un anumit om din viata mea sa fiu si poate eu de dragul lui chiar as vrea sa fiu mai aproape de ceea ce isi doreste si atunci incep sa mint ca sunt…e atat de gresit sa ma mulez dupa ceea ce el isi doreste, facandu-l fericit in tot timpul asta? O sa spuneti da, pentru ca nu e real, pentru ca el traieste o iluzie si pentru ca aia nu sunt eu…dar nu…totul e real, sunt acolo mereu si sunt exact cum si-ar dori, nu plec si nu ma schimb…iar cea de langa el sunt eu, eu mintind frumos. Iluzia nu e un lucru rau…ai putea spune ca magicienii si iluzionistii fac ceva urat cand din nimic fac sa apara trandafiri? Trandafiri care exista, care miros,care sunt frumosi si care te fac sa zambesti intr-un mod in care nimicul nu te-ar fi facut nicicand…Mi-as minti toti prietenii si mi-as minti mama si tatal si toti oamenii de care imi pasa, dar doar pentru a ii multumi si nu m-as opri nicicand din a o face doar ca sa nu ii dezamagesc…nu e ca si cand eu n-as mai fi eu sau m-as pierde pe mine ci sunt eu, eu mintind frumos. Toti mintim, toti suntem intr-un fel fata de parinti, intr-un fel fata de copii, intr-un fel fata de prieteni si intr-un fel fata de persoana iubita…si nu te amagi cu gandul ca esti tu in toate ipostazele…admite-ti ca esti tu-ul pe care ei si l-ar dori…As vrea ca oamenii din jurul meu sa ma minta mai mult, sa isi ia fiecare rolul pe care i l-as atribui si sa il joace cat mai bine, sa ma minta ca imi spun adevarul si eu sa ii mint ca ii cred. Sunt oameni in viata ta care daca nu te-ar fi mintit de la inceput nu i-ai fi primit in viata ta, iar acum iti sunt indispensabili, iti sunt motiv de bucurie si sprijin cand altii te lovesc cu un adevar crunt. Sunt oameni care au fost sinceri candva si ai ales sa nu mai fie, nestiind ca astfel pierzi oacazia de a cunoaste alti oameni dispusi sa te minta frumos la nesfarsit. Am avut  recent ocazia sa aleg intre adevar si minciuna in fata un potential prieten, am avut de ales intre a imi petrece 3 minute cu el in care sa fiu sincera apoi sa plec si el sa plece si noi sa nu ne mai vedem sau sa il mint si sa ramanem amandoi, sa plecam razand si sa ne intalnim sa radem iar. L-am mintit, iar asta ne-a facut pe amandoi sa ne simtim bine, i-a facut pe prietenii mei sa se simta bine cu el si pe el sa se simta bine cu ei, asta a creat momente frumoase, intamplari pe care niciunul din noi nu le-am fi trait atat de adevarat daca nu l-as fi mintit…el acum alege sa plece pentru ca nu mai vrea sa fie mintit…nu stie cu e ce mintit, stie doar lucrurile nu sunt asa cum par, deci nu le vrea. Sincer e evident ca fuge doar de adevarul ascuns si ca a iubit minciuna…dar e greu sa admita asta. N-ar pleca decat pentru ca stie ca daca nu e asa cum pare e altfel, iar lui ii placea tocmai ce pare…iar asta e tot un fel de a spune mi-a placut sa ma minti si mi-e teama ca de acum ma voi prinde cand minti, stiind ca minti. El e unul din cei care n-a inteles ceea ce restul oameniilor care ma inconjoara au inteles… el nu stie ca…Adevarul pur si simplu, e foarte rar pur si niciodata simplu

Traim in Romania !!!

Vineri sera…Piata Amzei, centrul orasului.Ora 3:00.Eu cu fetele in club.Nu mai am tigari,nu am ce fuma asa ca o iau pe Iulia si plecam spre magazin.Pe strada masini si oameni,pe langa noi trece o masina a Jandarmeriei Romane.Se opreste 10 metri in fta noastra, unde pe trotuar o domisoara statea linistita imbracata perfect normal.3 din cei 4 jandarmi, se dau jos si ii cer fetei sa se legitimeze.Fata scoate actele si baietii ii spun sa ii insoteasca la sectie. Ma apropii si aud discutia.Tanara ,de etinie rroma(un amanunt irelevant)ii intreaba pentru ce sa mearga la sectie.Baietii nu au un raspuns…fata se impotriveste, iar ei pun mana pe ea.Ea tipa…ei trag mai tare de ea.Al 4-lea jandarm, plictisit sa astepte coboara nervos din masina si le spune celorlalti ca ajunge cu vorbaria, sa o ia pe sus.Asta se si intampla…cei 4 infasca fata care urla de disperare, se zbate, o tarasc pe asfalt…ea tipa ce ii e frica…ei o inghesuie in masina.

Nu mai rezist si ma reped la masina lor:

Eu: – Nu va suparati, pentru ce o luati?

Jandarmul: – Nu e problema ta.

Eu(pun mana pe geamul masinii si insist): – E treaba mea, vreau sa stiu de ce si unde o duceti!

Fata se agata de geam rugandu-ma sa o ajut ca ei o iau sa intretina relatii cu ea(nu asta a fost termenul folosit de ea dar ideea e aceeasi).

Jand: – Nu o vezi cum face? Pentru asta o iau!

Eu: – Asta se numeste maxim perturbarea linistii publice(desi mai mult voi p perturbati) si se rezolva cu o amenda!Unde o duceti?

Jand: – Sectia 1! si pleaca in timp ce eu eram cu mana pe geam inca!

Oamenii din jur imi spun ca asta se intampla frecvent, iar copii strazii din Amzei vin si imi zic ca “daca te vede negru te ia si gata”!

Ma intorc in club cu nervii intinsi la maxim, o iau si pe Georgiana de acolo, ii povestesc ce s-a intamplat si hotaram sa mergem la sectia 1, sa intrebam de echipajul al carui numar il retinusem.

Intram in sectie si toti ne privesc ciudat, explicam ce s-a intamplat si ei intreaba daca avem vreo legatura cu fata si in calitate de ce intrebam.Ii spun ca nu o cunostem dar ca intreb in caliatte de cetatean speriat ca maine as putea pati acelasi lucru…ii bufneste rasul si ne intreaba daca altceva mai bun de facut nu avem…Geo le arata cum suntem imbracate spunandu-le ca noi ne distram undeva inainte sa asistam la asta!

Intr-un final, sictiriti total, ne spun ca la ei nu a ajuns nici un echipaj si ca nu stiu de ce ne-a mintit jandarmeria.Intreb cum putem afla totusi ce se intampla cu fata si ne sfatuiesc sa sunam la 112!

Ne intoarcem in club, ies cu Iulia si sun la 112.Nu raspunde nimeni!!! Insist, la al 4lea telefon imi raspunde o doamna, zic buna seara si imi inchide.Mai incerc…inchide iar…la al 7-lea telefon aceeasi doamna raspunde nervos:

- DA!!!

eu : – 112? Serviciu de urgenta?

Ea: – Da! Ce urgenta?(si mai intepata)

Ii explic ce s-a intamplat si imi da numarul jandarmeriei.Sun si imi raspunde un domn(care nu s-a prezentat)…ii explic si dumnealui si spune ca trebuie sa depun o plangere, la ei la sediu si ca momentan nu se poate ;lua legatur cu echipajul respectiv.Nu au o evidenta a masinilor pentru ca sunt multe. Imi zice la revedere si inchide.

Ma enervez si mai rau decat ma enervasem.Ii povestesc si Georgianei conversatia…iese si suna si ea.Omul deja nervos o repede spunandu-i ca a mai sunat o data si ii inchide telefonul in nas.

Mai suna o data si ii explica….”eram mai multi martori, eu sunt alt martor si vreau si eu sa depun o plangere…el zice: “e na?”…Geo ii cere adresa…el spune: Str Jandarmeriei 9-11…va astept!

Consider ca daca ma apuc de un lucru sa il duc pana la capat.Mai rugam 3 baieti sa ne insoteasca si plecam spre Baneasa(la sediu Jandarmeriei).Acolo ne intampina un portar care nu spune ca orice plangere am avea, sa revenim luni dimineata si in 30 de zile vom primi un raspuns.

Concluzia????? Daca vor sa isi bata joc, o pot face! Daca maine imi ridica prietena de langa mine de pe strada, in cel mai fericit caz pot afla ceva despre ea LUNI!

TRAIM IN ROMANIA…

Reintoarcere

Imi puneam clasica intrebare, daca as putea sa ma intorc in timp, ce as retrai? Astfel m-am dus cu gandul la toate amintirile frumoase…si dupa o competitie acerba intre amintirile copilariei si cele ale tineretii recente am ales noaptea aceea, noaptea in care desi eram doi paream mai mult unul.

Imi amintesc noaptea in care am hotarat ca de maine sa nu mai fim…sa ramanem cate unu individual…l-am rugat sa nu ne despartim cum fac toti, sa nu ne certam si apoi sa nu ne vorbim…sa ne despartim asa cum am fost, sa ne despartim iubiti…sa facem dragoste iar ca si cand nu ne-am vazut de mult si ne-am lipsit…si asta am si facut. Ne-am iubit exact ca pentru ultima oara, ne-am iubit stiind ca maine nu o vom mai face si ca azi e tot ce ne-a ramas…a fost pe cat de trist pe atat de frumos…

Daca m-as intoarce in timp, as alege sa il cunosc ,iar si sa ne despartim, iar…

Just my luck…

Conform unei reclame a bauturii Red bull…unor oameni acest energizant le da aripi(norocosii)…

Mi se intampla si mie sa prind aripi…dar nu Red Bull ma ajuta, ci anumiti oameni, oameni cu care nu conteaza cat de des sau de rar ma vad, cat de bine ne cunoastem, cate subiecte am epuizat deja, cat de diferiti sunt de ceilalti oameni…sunt oameni ce au un lucru in comun…fac ca timpul sa para prea scurt. Au grija sa te captiveze in asa masura incat atunci cand pleci de langa ei sa regreti si sa fii multumita totodata ca pleci spre casa cu forte noi(ma incarca intr-o masura,desi eu nu sunt baterie si ei nu-s doar energie)!

Primesc aripi si in loc sa zbor, ma asez mai bine pe scaun…sa le fiu mai aproape

Aceeasi oameni ma inhiba uneori(dar asta nu e decat un motiv sa vreau mai mult de la mine) si aceeasi oameni ma supara uneori(dar asta nu ii face decat sa imi fie mai dragi atunci cand nu ma supara) si tot ei, nu uita sa ma ajute, sa ma amuze, sa imbarbateze femeia din mine, sa ma aprecieze, sa ma ambitioneze, sa ma indrume…sa …sa… multe!

It’s just my luck…in loc sa-mi cumpar aripi de la magazin … le castig zilnic de la viata