Cu temele facute scriu…

Nimic nu tine pentru totdeauna…dar in fiecare sfarsit e  nou inceput. Pierderea unora ma darama dar si de jos vad mana celui ce o intinde spre a ma ridica…Cat despre el, cel care nu ma vrea e sansa timpului de a imi indrepta sentimentele spre cineva si mai potrivit. La urma urmei viata e dreapta , e un sir lung de intamplari care se compenseaza una pe alta…sunt lectii care dor nu din nedreptate ci din dorinta vietii de a te invata cum sa nu te mai doara, sunt lectii peste a caror durere treci si te simti nedreptatit cand lectia revine,uitand insa ca din lectia trecuta n-ai invatat nimic. Ma uit la ce scriu si ma minunez singura…cum dracu dau dovada de atata optimism cand obisnuiam sa fiu pesimista intruchipata in perioade mult mai bune decat cea pe care o traiesc acum? E simplu…am invatat din lectia trecuta ca plangand si dand vina pe nedreptatea vietii n-am rezolvat nimic…si am mai invatat dintr-o alta lectie ca visele se indeplinesc , nu exact cum le dorim ci exact cum avem nevoie de ele… unele se indeplinesc mai devreme ,altele mai tarziu si din pacate uneori visam si urat . Am avut recent nevoie de cineva langa mine si absolut deloc surprinzator, oamenii de la care ma asteptam sa primesc ajutor erau ocupati  sau dupa cum spunea unul din ei erau egoisti pur si simplu. M-am simtit nedreptatita stiind ca eu n-as fi procedat la fel fata de ei…vorba aceea doar uitasem de mine si de ce-mi doresc, amintindu-mi doar ce si-ar dori ei si incercand sa ii ajut sa obtina…iar atunci in toata nedreptatea la care aveam impresia ca iau parte apar din senin oameni care vroiau pur si simplu sa fie langa mine, oameni pentru care nu facusem niciodata nimic…e drept ca nu erau oamenii pe care ii doream, dar asta era doar o lectie noua …era viata care imi atragea atentia ca dorintele mele nu sunt potrivite. Sunt oameni pe care ii perzi, oameni pe care ii castigi si oameni la care trebuie sa renunti…o sa-mi lipseasca cei pe care n-am reusit sa ii castig, o sa-mi lipseasca cei pe care ii pierd si o sa mor de dorul celor la care renunt, dar dorul e un sentiment frumos, e dovada iubirii si a faptului ca ei m-au castigat.

Ploaie de vara…

- Pleci?
- Da.
Raspunse atat de sec de parca l-as fi intrebat daca ploua. M-am uitat in ochii lui si n-am putut afla din privirea-i si mai seaca decat raspunsul, daca pleaca dupa tigari sau doar pleaca de langa mine. Am observat ca niciunul dintre raspunsuri nu m-ar fi bucurat sau intristat, asa ca oricum nu mai conta… Am iesit pe terasa sa aud cum ploua…sunetul ploii macar trezea un sentiment de viata in mine. N-am auzit usa trantindu-se, totusi fiecare tuner suna ca o usa trantita… M-am intors in camera sa-mi iau tigarile si am gasit pe masa un bilet in care imi spunea: ” Am plecat sa te caut pe tine intr-o alta mai buna”. Fulgerul m-a surprins zambind…Daca ar stii el cat am cautat unul mai bun in adancurile sale in zadar! E bine ca ploua totusi…ma ajuta sa simt, sa nu fiu nesimtita total nesimtindu-i lipsa. Se opreste ploaia si aud o usa trantindu-se. Cum nu mai tuna, de data asta chiar e usa. Intra zambind cu un pachet de tigari in mana si ma intreaba daca m-am speriat de gluma lui. Ii raspund sec, de parca m-ar intreba daca ploua :
- Nu!

lucruri nespuse

Vreau sa urlu ce nu-ti spun…vreau sa afli ce nu stii si vreau… sa nu-ti spun niciodata. Te ascult cand vorbesti, raspund perfect normal si ma sperii caci pe mine nu ma aud, aud doar vocea ta…zambesti sau te incrunti si ma sperii…ma intreb : ” oare in prostia mea in loc sa iti spun ce am facut aseara, nu ti-am fi raspuns cu singurul gand prezent in mintea mea? Oare in loc de bine n-am zis te vreau si de asta te strambi? Apoi imi revin, observ ca inca esti langa mine..deci asta inseamna ca am tacut…e bine…si nu uit sa zambesc in continuare. Ma uit la tine si  il vad pe ultimului caruia nu i-am spus…ma intreb unde e acum? De ce nu mai e daca am tacut malc? Imi dau seama ca el a plecat satul de tacerea mea…si stiu ca tu vei pleca de indata ce voi vorbi…decid sa plec eu, dar am grija ca lucrurile nespuse sa fie macar scrise!

Dimineata tarziu…

Cafeaua cu lapte,alintul meu, zambetul lui si soarele sunt semnele ca azi va fi o zi buna… Ne trezim cam in acelasi timp, ba nu, el se trezeste primul,face zgomot in timp ce face cafeaua si asta ma trezeste si pe mine. Eu incep sa ma agat de el si sa ma alint, el se stramba ca si cand nu i-ar face placere. Ne bem cafeaua usor certati , facem sex de impacare si apoi iesim intr-o terasa cu soare…ar putea tine la nesfarsit zilele asa…numai ca “nothing last forever”…gresesc eu ca ii dau prea mult credit, greseste el ca intinde coarda prea mult, gresim amandoi ca vrem altceva sau pe altcineva si ajungem in dimineata in care ne trezim singuri. Absenta celuilat te loveste oricum. Indiferent de cat de bun sau rau il considerai cand era, faptul ca nu mai e il face necesar. M-am trezit singura acum…am cafeaua in mana si soarele in fata…iar in gand il am pe cel pe care nu-l am altfel decat in gand. Am revazut un film care m-a convins ca la fiecare dorinta in care cred cu ardoare Universul imi raspunde cu :”Your wish is my command”…si daca e asa, iti impartasesc si tie dorinta mea. In speranta ca Universul si citeste, te rog egoist de-a dreptul : – Lasa-te pe tine si  lasa dorintele tale care nu coincid cu ale mele. Vino sisalveaza-ma din chestia asta aberanta pe care o scriu…Iubeste-ma o luna, cat sa-mi treaca neputinta de a te avea ca apoi sa-mi iau puterea de a  cauta salvarea intr-un altul dispus sa ma iubeasca o luna si ceva…

Iluzii…

Iluzia ce se repeta in mod obsesiv devine reala…Cel mai mare iluzionist din lume, propriul tau creier ii da viata. Te urmareste pretudindeni si ignoranta ta inceteaza la primul semn de durere…stii ca durerea e reala si atunci crezi ca si iluzia e la fel. Imbraci oamenii in poleiala de iluzii si de indata ce iese soarele, acestia se dezbraca…arunca tot ce ai pus mai bun pe ei si devin cum erau, oameni si nu ingerii meniti sa faca zambetul tau permanent. El, e ingerul pe care nu-l imbraci…l-ai cautat si l-ai gasit suficint de bun cat sa fie mai frumos direct dezbracat in bataia soarelui. Zambesti, caci asta e rolul lui, sa existe si existenta lui sa te faca sa zambesti. Apoi…tu om fiind incepi sa ceri, iar de la prima doleanta observi ca aripile-i sunt negre si desi e cel mai frumos inger chiar si negru, tu-l imbracasei candva in alb. Ii accepti culoarea naturala si cand il doresti si ii zambesti si-n negrul ce va inconjoara, observi ca el n-a zambit niciodata…atunci incepi sa pui iluzia zambetului peste el… El nu te-a imbracat nicicand in iluzii si n-a zambit nicicand…tu, inca il imbraci si zambeti trist, caci el a plecat de mult…si nici nu cred c-a fost ceva vreodata in afara de iluzia de-a fi fost!

In lumea mea…

Piticii de gradina sunt prieteni cu ciresele care se coc inainte de vreme. Diminetile incep cu mana lui care imi intinde cafeaua zabind. Nu se intreaba de ce o face el cand as putea sa ma trezesc eu prima! Timpul se rezuma la lumina si noapte, nu la ceva ce trebuie tinut pe loc sau folosit cat mai bine. In lumea mea si ziua si noaptea sunt frumoase, iar oamenii n-au reguli de urmat si nici interpretari proprii gresite…sunt buni si atat. Culorile sunt pline de nuante, niciodata nu e doar alb sau negru si nimeni nu se intreaba de ce, se bucura doar de lipsa monotoniei si atat. In lumea mea nu are nicio importanta cine suna primul si nici nu se considera ca am mai mult teren decat el caci se gandeste mai mult  la mine sau i se face dor mai repede…in lumea mea terenul e al nostru si nu e impartit pe bucati.  In lumea mea zapada e calda si tot ce vad e basm…izvoarele curg cu apa dulce si ispita e doar gandul c se poate si mai frumos…se poate sa imprietenesc piticii si cu falnicii copaci si copacii cu iarba si iarba cu mine … iar eu sa fiu prietena ta!