Filmul din viata noastra…

Stii zambetul ala tamp care iti ramane intiparit pe fata atunci cand urmaresti un film si personajele traiesc un moment frumos? Bucuria aia pe care o resimti din nimicurile pe care niste personaje inexistente le traiesc…Imi amintesc ca am zambit jumatate de ora fara pauza cand am urmarit “9 saptamani jumate”…filmul ala din ‘86 cu Mickey Rourke  si Kim Basinger in care ei sunt amandoi tineri, frumosi si nebuni si traiesc o poveste de iubire nebuneasca… Dupa doua luni si un pic, transpuse in aproape 2 ore de film,timp in care m-am bucurat alaturi de ea…  ea pleaca si eu incetez sa mai zambesc. Realizeaza ea ca are de ales intre dorinta si sanatatea psihica…frumusetea care pe mine ma facea sa zambesc, pe ea o scotea din minti…o inspaimanta de moarte ca intr-o zi se va termina si atunci decide sa aleaga ziua chiar ea. N-am inteles-o multa vreme…

Dupa doua luni si ceva,mai exact cam dupa 9 saptamani jumate…de cand am inceput sa traiesc in 2009 cam ce traiau astia in film prin ‘86…mi-am dat seama ca simt nevoia sa aleg singura ziua in care totul se termina…Am inteles perfect de ce a plecat ea caci stiam prea bine de ce plec eu…Ma intrebam cum intensitatea unei povesti de dragoste te poate aduce in pragul nebuniei si mi-am raspuns tot eu…Dorinta devine mai puternica decat tine si atunci pierzi controlul, iar asta e prima dovada de nebunie .  Uitandu-ma in urma realizez ca am fost nedreapta, am scris candva despre el si i-am etalat doar partile negative…s-a tras concluzia ca e un “monstru”…asa ca ma simt nevoita sa adaug ca monstrul are ochii plini de ocean si zambetul plin de soare, iar atingerea…calda. Monstrul meu pare a fi creat de un regizor talentat…absolut necesar de sex feminin. Pare creat de dorintele unei femei care cunoaste dorintele tuturor femeilor si alege sa le dea viata printr-un personaj de film, doar ca de data asta face o greseala si personajul scapa din lumea filmului in realitatea vietii… Daca mi-as descrie ultimele 9 saptamani jumate…le-as numi o comedie romantica daca as vorbi de un film…ar fi un luceafar usor porno daca ar fi poezie si una din simfonii daca s-ar transpune in muzica. Sunt momente in care trebuie sa pleci din propriul tau film si momente in care mi-as dori sa ma privesc de pe scaun, pe un ecran mare, sa zambesc tamp si sa ma felicit ca am plecat…sa spun despre propriul meu personaj ca e extraordinar si ca imi pare rau ca e doar in filme asa…apoi sa-mi amintesc ca vorbesc despre filmul ce ruleaza-n viata mea si sa-i multumesc lui Dumnezeu ca e un regizor ingaduitor. Daca ti-ai filma viata…ai privi-o zambind? Eu … privind inapoi zambesc…si privind inainte sunt extrem de mandra ca trecutul imi da motive sa zambesc.

Cat de gresit poate fi sa traiesti fara reguli?

Ma intreb de multe ori cum ar fi daca n-am avea atatea idei impamantenite in minte. Oare daca n-am fi atat de plini de axiome pe care altii le-au emis inaintea noastra, ale noastre ar fi diferite? Daca nu am pleca de la premiza ca pelinul e amar, i-am atribui un alt gust? Daca nu am fi siguri ca dupa o despartire o sa ne fie greu, chiar ne-ar fi greu? Daca regulile n-ar fi deja stabilte pentru aproape fiecare actiune, am trai altfel? Daca nu cred in nimic din tot ce e demonstrat ca fiind real, am o sansa sa schimb realitatea mea?  Am o mie de principii adunate in timp din tot ce mi-au spus altii si din tot ce am crezut de buna cuvinta ca nu trebuie incalcat daca vreau sa nu fiu catalogata intr-un mod pe care lumea deja il stabilise gresit! M-am ingradit in propriile idei si le-am respectat cu sfintenie…exact ca atunci cand cineva iti spune ca asta e calea spre fericire, iar tu ai grija sa nu te abati de la ea…Am respectat mereu oamenii mai in varsta pentru ca asa trebuia, am fost buna cu oamenii rai pentru ca asa spune pana si biblia, nu mi-am dat frau liber dorinteleor mai curand decat trebuia pentru ca o femeie respectabila nu face asta, nu am facut multe…pentru ca nu trebuiau facute si am facut multe pentru ca erau cerute…toate, de un cod nescris al lumii. Nu mi-a fost in niciun fel,nici mai bine, nici mai rau pentru ca nu am avut termenul de comparatie…nu stiam cum ar fi altfel si… la un moment dat,am fost aproape sa aflu…respecatand toate regulile in timp ce unii nu le respectau, perceptia lumii asupra mea s-a schimbat…atunci am inteles ca indiferent cat incerci sa o gasesti, o cale spre bine nu exista…dar o cale spre mai putin rau o poti stabili tu oricand! Am decis recent sa traiesc ca si cand nu as stii cum se traieste…sa traiesc dupa cum simt fara sa tin cont daca e bine sau nu, daca lumea imi recomanda sau ma sfatuieste sa nu, sa traiesc haotic si din plin, incalcand toate regulile, uitand ca daca fac asa s-a demonstrat ca doare! Cei mai mari oameni din aceasta lume, cei mai mari inventatori, scriitori,pictori si filosofi m-au asigurat ca dragostea inseamna suferinta…cu cat iti dai frau liber sentimentelor si cu cat iubesti mai tare, cu atat durerea va fi mai complesitoare… Am incalcat toate principiile dupa care m-am ghidat…am ales cel mai nepotrivit om pentru a imi trai povestea, n-am tinut cont nici macar de faptul ca nu-mi apartine si ca asta face din mine o persoana mai putin onorabila, am ignorat cu buna stiinta ca nu trebuie sa simt…si am inceput sa simt cat pot de mult…sa ma hranesc cu simpla lui imagine, sa ma topesc dupa mirosul pielii nespalate, dupa mirosul lui real, neamestecat cu chimicale frumos mirositoare, sa ma bucur de fiecare nimic doar pentru ca nimicul venea din partea lui…sa-l ascult cum imi spune “nu te indragosti” si asta sa ma ambitioneze mai tare, sa imi doresc sa-mi demonstrez ca pot fi fericita fara sa fiu nefericita ulterior…sa dau dorului o noua conotatie…sa-mi lipseasca atunci cand nu e, iar lipsa lui sa ma faca sa zambesc si sa scriu optimist…De ce sa doara si de ce sa plang? Pentru ca altii inaintea mea au facut-o? Nimic nu tine vesnic…si pana si cei mai buni oameni, alesi dupa criterii stricte, care indeplinesc toate conditiile pentru a fi ce ai nevoie si ce iti este recomandat, la un moment dat pleaca… Cu ce e mai bun, unul care pleaca decat unul care pleaca? Zambesc cu sufletul cand ma priveste … si stiu ca toata lumea spune ca nu e bun…dar nimeni n-ar putea sa imi explice de ce nu e , in timp ce eu, pot explica oricand de ce e atat de bun. Zambesc mai des decat o faceam, iar acum incalcand toate regulile si alungand termenul de interzis din principiile mele…toate sunt permise, imi fac pe plac exact cat pot…nu ma abtin de la ce-mi face bine, doar de teama raului…Mi-e teama uneori, ma sperie ca omenirea are dreptate si ca va durea fantastic cand pielea lui va inceta sa se atinga de a mea…dar in momentele de panica…imi aduc aminte ca oamenirea e doar o adunare de oameni ca si mine si ca eu am gresit de atatea ori incat sunt sigura ca si ei gresesc…o sa imi demonstrez mie ca sunt puternica si ca-mi pot lansa propria axioma…o sa mananc pelin si n-o sa-mi placa, dar n-o sa spun ca e amr orice ar fi…apoi o sa spun sarut mana doar cui merita nu tuturor care au imbatranit…iar intr-un final o sa iubesc un barbat al tuturor femeilor si o sa il iubesc ca si cand ar fi numai al meu…iar cand restul il vor avea, voi zambi amintindu-mi ca eu iubesc si raul si ca nimic nu ma darama…iubind tot, totul imi face placere…nu mai caut idealul din viziunea altora ci imi traiesc propriile idealuri!

Il vreau, dar nu am nevoie de el!

Povestea de trezit adultii pe care am scris-o recent m-a facut sa realizez ca in mine nu se ascunde niciun adult…sau cel putin niciunul care sa doreasca a fi trezit! Dupa cum s-a putut observa si in comment-uri, l-am iertat pe cel din poveste…as spune ca am facut-o din bunatate excesiva caci m-ar avantaja raspunsul, as ramane tot eu personajul pozitiv insa lucrurile nu stau chiar asa…l-am iertat din naivitate si deoarece copilul din mine crede in continuare in povesti si asteapta inca de la personaj sa se dea peste cap de 3 ori si sa se transforme in print…Of, pana si varianta asta m-ar avantaja, as fi personajul naiv care vede doar partea buna a oamenilor…asa ca nu, nici asta nu e motivul! L-am ieratat ca vroiam sa demonstrez eu ca pot fi mai puternica decat sunt, ca pot sta langa el fara nici cea mai mica teama si ca nimic din ce va face nu ma va mai rani…l-am iertat pentru ca m-am supraestimat….am crezut ca voi face diferenta intre ceea ce vreau si ceea ce am nevoie, caci e o diferenta majora,pot trai fara anumite lucruri pe care le vreau dar imi este aproape imposibil sa traiesc fara ce am nevoie. Dupa o sapatamana am reusit sa il incadrez acolo unde ii este locul si sa imi stabilesc o ordine in ceea ce traiesc! Il vreau…dar nu imi este necesar…As scrie mai mult din concluziile trase, dar stiu ca ma citeste si ca asta m-ar dezavantaja…insa va recomand tuturor sa faceti distinctia intre ce vreti si ce aveti nevoie…caci va v-a face viata mai simpla si mai putin dureroasa…cu mai putine tragedii si pierderi…caci sa pierzi ce vrei nu doare la fel de tare ca atunci cand pierzi ceea ce aveai nevoie…In general femeile au tendinta de a face din barbatii vietii lor, un necesar…desi sunt doar un obiect al dorintei…pentru acestea scriu si pe acestea le rog sa-si aminteasca, ca si inainte sa il cunoasca,erau frumoase, destepte,vesele si cat se poate de vii…asa ca si fara el, raman exact la fel! Un barbat de care ai putea avea nevoie, te va convinge foarte repede de toate diferentele intre el si un altul pe care doar l-ai vrut…un barbat de care as avea nevoie, nu m-ar lasa sa scriu asta, caci n-as purta cu el niciodata discutia anterioara acestei postari! Barbatul de care toate femeile au nevoie, este cel ce cunoaste nevoile femeilor si e dispus sa le satisfaca inainte ca acestea sa si le manifeste … Traiti din plin pe langa cei ce-i vreti, dar plangeti doar dupa cel de care aveti nevoie!

Pagina din jurnalul unei fetite cu curaj si zambet larg

Am dictat straniu si am ajuns copil. In lumina imi aprind lumina si privesc nepasatoare cum ard gazl de pomana. N-am realizat cum de pe masa am ajuns cu fundul pe scaun, pentru ca acum sa ma vad mancand in picioare si de ce n-ar fi asa… pe picioarele mele ma pot baza, le pot controla si pot traversa, daca vreau si trecerea de pietoni ca sa ajung dincolo de strada. Strada aia cu masini multe, cu faruri aprinse, dar fara claxoane. Dar eu imi voi cumpara unul – pentru ca pot si pentru ca vreau sa claxonez eu in mijlocul lor… dar nu am stabilit ziua. Si ca sa fiu ferma imi voi lua pe mine acei pantalonasi de blugi, usor invechiti, dar in care ma simt comod, si bluzita decoltata. Nu pot insa doar asa… imi voi prinde si parul in coada. Pana la urma de ce-as strabate negreala pentru niste amarate de faruri?! Privesc atunci pe geam si de la inaltime ma simt puternica. Sunt atatea caramizi sub mine si atata beton incat nu stiu daca ceva m-ar putea… dezechilibra. Si ma uit in geam; ma vad in intuneric si incerc sa inteleg – prin geam eu puteam sa vad frunzele scate cum cad din copaci si acele bradutului cum nu, dar acum bezna imi reflecta chipul in el. Pasesc pe gresia rece si vad o silueta. E aceeasi cu care ma joc zi de zi… dar da, niciodata intre masini. Ea imi spune ca parul meu nu-i prins, dar eu asa il simt. Imi aduc aminte si acum ca l-am infasurat de doua ori. Exact asa cum facea mama dupa ce imi ma spala si ma pieptana. Ba nu. Inainte ma smotocea cu prosopul ala alb. Si azi ma simt coclosita insa parul meu… cred ca mai bine il desprind. Ea are dreptate – de ce sa fie decolteu daca nu e o culoare vie?! Siluetele se inmultesc treptat si le ascult de-aici pana cobor si le inteleg… pe rand… aleator. Ce-ar fi sa ies afara, pana la urma si de o data rad – cald, dar si senin, banal. Pasesc molatec, cu calm din scara si-ncep sa rad haotic, cu mare foc. Obrajii mi se aprind si parca-i vis sau chiar cosmar. Ploaia torentiala ma lovise, eu fug, dar se intampla sa clipesc. Ma bucr ca am coborat si tot banalul a trecut… senin-ploaie, cald-ud. Topai ca o nebuna si nu imi pasa ca ma stropesc, ca nu vad gropile, nu-mi scot de pe chip acel zambet chiar daca eu cad in prostia mea si ma lovesc; si-apoi cu sange topit in apa, iar plec, imi netezesc picioarele cu noroi si dau un ”Buna!” din tot sufletul – sunt ele… cele multe… siluetele mele. Nu m-am bandajat nici pana acum, dar tip si-mi pun piedica-n zbor aterizand sub cracul celui care avea sa cada. El a ramas un simplu ud, nimic mai mult. Ai lui nu o sa-l certe si va putea iesi iar maine sa ma vada. Nu plec cu fruntea sus, le dau si guma de mestecat, dar starng ambalajele; le colectionez caci intro zi pe toate le voi recicla si voi privi in zare cum sutele de chestii colorate se vor transforma. Ma vad deja in raze, delicioasa, chiar asa cu tot cu taieturi si asta ma face sa zambesc, dar daca cerul s-ar deschide din culoarea lui, eu m-as simti cu totul lacrimand pe-un umar… de camasa… doar la rastimpuri imbracata. Am experimentat atatea in lume, iar acum sparg toata sticla… sa se duca ghinionul. Acum fac puncte…………………………………………………………………………………………………………. si mai pot continua caci sunt nervoasa pe mine; blocul cu caramizi si betonul cu tot l-as lua in piept caci sunt pternica si… Nebuna, da. Cum sa faci mai multe puncte decat litere poate avea un cuvant?! Nu stiu multe, dar conturate prind forma si chip si la brate e multa treaba de rezolvat. O floare de certat, un pom de mirosit, un moloz de suflat, un cer de poluat… firesc si natural in culmea mea de creativitate oarba, omeneasca pe care doar o simt si chiar o fac. Dar daca o banca ar merge spre mine m-as aseza pe ea. Dar daca un fluture s-ar pune-n palma l-as saruta sa-nvat sa prind viata. Dictez cuvinte, ma palmuiesc cu fapte, rog sa vad inmugurirea in zilele de primavara si simt copilul cum deschide ochii sub acelasi corp insa sub cerul pe care il vad si ei.

Scrierea nu-mi apartine, este insa pentru mine…un prieten bun si talantat dupa cum se poate observa mi-a facut o descriere in scris printr-o poveste…mi-a aratat prin asta ca eu mai am multe de invatat despre mine. Blogul lui il gasiti la recomandari…aruncati o privire, merita!

Iti multumesc, Body!

http://bogdan-anghel.voce.ro/

Poveste de trezit adultii…

A fost odata ca niciodata. Nu mai conteaza ce, cum si cine…simpla idee ca a fost unic, caci vorba aia ca niciodata inseamna unicitatea absoluta,face totul sa fie de poveste. De mici copii suntem invatati prost…ni se citesc povesti din care noi ne facem idealuri…suntem invatati la scoala ca binele invinge raul intotdeauna si ca oamenii buni au parte de lucruri frumoase, in caz contrar, adica atunci cand li se intampla ceva rau desi lor nu li se intampla…vine cineva sa ii salveze…se da musca de 3 ori peste cap, se transforma broasca, se intampla ceva si iese bine pana la urma…pentru ca, asa cum spuneam,binele invinge raul. Fiti sinceri…de cate ori ati vazut treaba asta in realitate? Cand vreodata ala bun l-a invins pe ala rau? Poate daca nu am avea asteptari atat de mari,indoctrinate in noi din copilarie…si dezamagirile ar fi mai mici. Eu n-am sa citesc povesti copilului meu…si n-am sa-l mint ca oamenii sunt buni si ca asa trebuie sa fie si el…ii voi spune ca exista si oameni buni si oameni rai si ca va trebui sa faca singur diferenta, nu ca mine…Eu i-am luat pe toti de buni, am trait cu impresia ca daca nu fac nimanui rau, nu-mi va face nimeni rau, iar daca se va intampla ca cineva sa imi faca rau, ma va salva un altul bun. Am crezut atat de mult in povesti incat inca raman surprinsa cand vad un om rau…ii caut scuze pentru care e asa,iar daca nu le gasesc ,le inventez mai degraba decat sa accept ca el e asa pentru ca ii face placere. Vorbesc mult si nu spun mai nimic…sunt trista si nervoasa iar…am fost buna iar si ghici ce…ala rau rade si se bucura in timp ce eu scriu si injur…da stiu, viata nu e dreapta cum nici povestile nu sunt adevarate…Am ramas de-a drepul socata zilele astea de un prieten sa zicem…a fost primul om pe care l-am vazut sa se bucure de cat de rau poate fi fata de un om bun…care nu ii  facuse nimic, care dupa prima palma a intors si celalat obraz…credeti ca asta l-a induiosat vreo secunda? nici gand, faptul ca celalat nu riposta il facea pe prietenul meu sa fie si mai inversunat…zacea in el intrebarea: “hai sa vad , cat poate?”…in momentul in care n-am mai putut,caci despre mine este vorba si am vrut sa plec…”prietenul meu” m-a intrebat surpins,inocent si sincer…de ce plec? Aceasta ultima intrebare m-a marcat profund…nu era ironic absolut deloc, era doar surpins…se uita in ochii mei si nu intelega nimic, eu ma uitam la el si nu intelegeam de ce…Sa exemplific totusi un pic, realizez ca n-are nicio logica…sa spunem ca el imi da o palma, zic au, el se uita la mine si zambeste ca ma doare…apoi ma loveste iar, il privesc cu ochii inlacrimati dar nu ma misc, stau sa  vad ce face…se bucura…scena se intinde pe cateva ore,timp in care duritatea loviturilor creste…cand realizez ca nu mai pot de durere ii intorc spatele iar el ma intreaba de ce plec…ii raspund ca sunt obosita iar el stiind motivul real imi spune: “dar nici nu te-am atins”… ma uit ca proasta, as rade dar nu mai am putere, as plange dar nici asta nu imi iese…el imi spune in continuare ca nimic din ce am vazut si simtit nu e adevarat…e sincer, ar putea jura ca n-a facut nimic. Tind sa cred ca e bonlav, ca asa ceva nu poate exista, apoi imi aduc aminte ca e perfect normal el, ca e de-a dreptul minunat uneori, ca e un om ca oricare altul, doar ca e un pic mai rau decat oamenii rai…si rad intr-un final cand realizez ca eu in povestea mea il vedeam print…amestecasem personajele, facusem din balaur fat frumos si nu intelegam de ce in loc de sarutari el scoate flacari pe gura…Povestile nu exista…nu va mintiti copiii ca vor creste si vor face ca mine…vor transforma bau-bau-ul in fat frumos doar din disperarea de a trai ce au fost mintiti in copilarie!