Superficialitea, principala caracteristica a omului!

Am asteptat sa treaca ceva timp peste cele ce ma bulversasera pentru a fi sigura ca nu voi scrie total subiectiv si rautacios. Am trecut peste, asa ca sper ca pot relata cat de cat obiectiv. Am mai spus si in alte posturi,eu iau omul de bun din start…pana nu imi greseste cu ceva imi este prieten si il apreciez. Mi-au spus multi ca e o cretinatate sa le atribui tuturor titlul de om bun si de multe ori au avut dreptate. Daca imi zambesti, te bucuri sa ma vezi, iti face placere sa vorbesti cu mine si cateodata chiar te arati interesat de ceea ce mi se intampla si imi oferi un sfat, eu una te cataloghez drept unul din oamenii care ma plac,iar asta ma face pe undeva sa te plac si eu. Mi s-a intamplat de curand ca trei astfel de oameni care “ma placeau” sa isi imparta dizgratia pentru mine unor alti oameni. N-am inteles nimic, dar absolut nimic…n-am inteles pentru ce atata falsitate in faza incipenta a relatiei noastre. Nu le-am cerut nimic, nu le-am oferit nimic in schimb,deci a fost alegerea lor de a se preface ca ma plac,ca apoi sa recunoasca altora ca nu ma plac astfel ranindu-ma. Pe unul din ei, chiar il consideram prieten si in loc sa ma inraiasca spusele lui nemotivate, m-a durut pierderea lui, mutarea din locul pe care i-l atribuisem in viata mea. Mentionez ca nu m-am schimbat aproape deloc din cea care le placea in cea pe care nu o mai suporta,singurele schimbari fiind minore, si in bine,m-am schimbat dupa cum chiar ei imi atrasesera atentia sa o fac. Nu inteleg superficialitatea si rautatea unora. Nu inteleg de ce in loc sa se bucure alaturi de mine ca sunt mai fericita incearca din rasputeri sa imi ia asta. Nu inteleg de ce daca nu le-am cerut nimic mi-au oferit doar ca sa aiba ce lua inapoi exact atunci cand conteaza, exact atunci cand as fi avut nevoie de sprijinul lor si de zambetul lor atunci cand ma vad zambind. Superficialitatea chiar pare a fi principala caracteristica a omului…societatea o impune, curtoazia ii da nastere si multi nu stim sa o oprim doar la stadiul de curtoazie. Ar fi atat de frumos, daca ne-am opri acolo inainte ca celalat caruia ii zambim de complezenta sa ajunga sa ne considere zambetul unul sincer si din suflet, apoi sa ajunga sa ii simta lipsa si sa se simta nedreptatit. Pentru acei trei oameni pentru care am scris…va voi zambi sincer si de acum inainte. Stiu ca doare superficialitatea, stiu pe propria mea piele, asa ca promit sa nu o practic. Va voi zambi, caci eu nu m-am schimbat, sunt aceeasi care se bucura sa va vada si asta ma face sa ma bucur in continuare de prezenta voastra…chiar si asa, schimbata!

Privind in viitor, cu el in gand,la trecut!

Ma uit la el si ma cuprinde teama…il privesc ca pe laitmotivul vietii, il transform in fericirea mea si-l rezum la tot ce conteaza…apoi incep sa ma tem…nu ca va pleca, nu ca nu ma va mai iubi, nu ca se va schimba ci ca nu-l voi mai vedea ca acum. Ma tem de ziua cand se va incadra la categoria “si altii”…Ma sperie gandul ca-l voi privi intr-o zi, asa cum i-am privit si pe altii si nu voi mai simti nimic. Ma intreb unde se duc toate cele ce fac dintr-un om centrul universului nostru actual…ce dispare din el sau din mine de din tot se transforma in nimic? Sufletul iubeste oameni si apoi ii uita? De ce peste un an sau doi nici macar nu ma va durea sa vorbesc despre el la trecut si cum un altul devine mult mai important decat el, care e cel mai important? De ce alegem un om al vietii noastre si apoi il tot schimbam?

Iubirea neconditionata…Egoist vs. altruist .

De cate ori se aduce in disctie termenul de iubire neconditionata saream ca arsa la cel ce-l folosea explicandu-i ca asa ceva nu exista. Omul prin propria-i definitie este egoist, toti rationalistii pleaca de la o premisa si anume ca egoismul e singura baza a naturii umane.  S-a demonstrat de-a lungul timpului altruismul absolut nu exista, ca orice actiune umana are o minima doza de interes propriu, constienta sau inconstienta, ea exista cu siguranta. Nu o sa ma apuc sa exemplific acum…sunt sigura ca majoritatea stiti despre ce vorbesc. In urma afirmatiilor mele pornea o adevarata polemica pe baza subiectului. Sustineam ca singurul care a iubit neconditionat a fost Iisus, dar el nu era om si ca de la el incoace nimeni nu a putut sa o mai faca. Este inuman sa alegi binele unui alt om atata timp cat binele lui iti produce tie suferinta, iar din punctul meu de vedere cam asta ar insemna sa iubesti neconditionat. Imediat mi se dadeau ca exemplu mamele ce isi iubesc copiii fara niciun fel de conditie si eu sustineam ca pana si aici exista un interes, acela de a fi o mama buna. Am reusit de multe ori sa inchei discutia, ceilalti incetand sa mai aibe argumente desi imi doream in sinea mea sa ma combata cineva, sa imi dea peste nas aratandu-mi-o si facandu-ma sa tac. Viata mi-a ascultat si dorinta asta si mi-a indeplinit-o exact cum nu mi-o doream. M-a facut sa imi dau singura peste nas si sa dau singura dovada de iubire neconditionata. Am avut de ales intre a trai in continuare fericita alaturi de cineva sau de a renunta la el pentru a nu isi pierde nimic din ce cladise pana la mine. Am decis sa-i fie lui bine si apoi m-am asezat in fata tastaturii intrebandu-ma cat se poate de sincer daca decizia ma avantajeaza catusi de putin. M-am intrebat daca nu cumva am facut-o sa par mai buna decat restul in ochii lui si mi-am dat seama ca sub nicio forma nu asta imi doream…ba chiar as fi vrut sa ma considere nedreapta si asta sa ii atenueze sentimentele. M-am intrebat daca imi doream prin asta sa le dau o lectie celor ce nu-l vroiau langa mine dar nici asta nu era…imi era absolut indiferent daca vor afla vreodata. Poate am facut-o doar sa imi demonstrez mie ce suflet mare am, dar nici in asta nu cred caci imi simt sufletul micsorat, simt ca dintr-un tot am ramas cu o bucata si stiam asta de cand am luat decizia. Mi-am pus mii de intrebari cautand un argument egoist si cel putin constient nu l-am gasit. M-am intrebat daca mi-as putea combate teoria cu iubirea neconditionata nu exista si mi-am dat seama ca nu. E ceva ce simt si nu pot explica. Abia acum ma gandesc oare cati din cei pe care ii combateam cu argumente abandonau discutia stiind ca e ceva ce se simte dar nu se poate explica…ma bucura asta. Ma bucura atat de tare incat total necaracteristic mie, acum in loc sa ma plang in scris si explic cat de victima sunt, cat de nedreptatita am fost, cat de rai sunt altii si cat de trista sunt…am ales sa scriu ca m-am inselat(desi de fel nici asta nu imi place sa fac)…ca iubirea neconditionata exista si ca orice om destept va incerca sa-mi demonstreze ca nu-i asa, dar eu deja stiu cum e…Poti iubi un om mai mult decat iubesti omul din tine si asta te va face sa te iubesti mai mult!

Sunt o cretina…am stricat toata teoria cu ultima fraza

Intrebare al carei raspuns as vrea sa-l citesc!

Am scris atat despre cum vad eu viata cu tot ce vine ea si mi-am adus aminte de unde am pornit. Citeam parerea altora si mi-au placut atat de mult unele raspunsuri incat m-am indragostit de intrebari. Nu o sa o mai lungesc cu introducerea…asa ca de dorul placerii de a citi impresii, astept raspunsuri.

Daca ai avea de ales intre a iti pierde toate amintirile sau a nu mai avea dreptul de a colectiona amintiri noi…ce ai alege?

Privind din interior…

Pe chipul ei se citea nedumerirea copilului rasfatat…in ochi avea infipta intrebarea : ” cum? de data asta nu e cum vreau eu?”… Daca te apropiai vedeai cu usurinta ca nu e doar atat…de aproape pe chipul ei  se citea durerea si spaima omului pierdut…iar ochii nu-i erau jucausi ca ai unui de copil rasfatat ci obositi de atata privit haotic in toate partile dupa el. Stia ca nu va mai veni…doar ea ii spusese sa plece…ochii insa n-o credeau. Se ghemui si isi ascunse chipul…asa si privirea era fortata sa stea locului, sa se atinteasca in jos. Incepu sa isi frece mainile de fata intr-un ritm alert ca si cand ar fi dorit sa stearga cumva expresia aia trista despre care ar fi scris orice autor in descrierea suferintei. Ar fi plans, dar teama ca nu se va mai opri daca varsa o lacrima, ii pastra chipul uscat.  Sute de intrebari si mii de reprosuri o epuizau…ar fi dormit doar de dragul de a lua o pauza…era pregatita sa sufere si maine, dar pentru azi ii era suficient. Inchise ochii si in cinci minute tresari…era tot singura si nici somnul nu era somn fara respiratia lui alaturi.  Se zbate in asternuturi ca si cand s-ar lupta cu cineva…se lupta cu ea si cu mirosul lui…scena devine atat de trista incat schimb canalul…voi reveni peste un timp la ea…poate ii voi vedea pe amandoi in asternuturile alea…poate ii voi citi pe chip puterea…