Privind in viitor, cu el in gand,la trecut!

Ma uit la el si ma cuprinde teama…il privesc ca pe laitmotivul vietii, il transform in fericirea mea si-l rezum la tot ce conteaza…apoi incep sa ma tem…nu ca va pleca, nu ca nu ma va mai iubi, nu ca se va schimba ci ca nu-l voi mai vedea ca acum. Ma tem de ziua cand se va incadra la categoria “si altii”…Ma sperie gandul ca-l voi privi intr-o zi, asa cum i-am privit si pe altii si nu voi mai simti nimic. Ma intreb unde se duc toate cele ce fac dintr-un om centrul universului nostru actual…ce dispare din el sau din mine de din tot se transforma in nimic? Sufletul iubeste oameni si apoi ii uita? De ce peste un an sau doi nici macar nu ma va durea sa vorbesc despre el la trecut si cum un altul devine mult mai important decat el, care e cel mai important? De ce alegem un om al vietii noastre si apoi il tot schimbam?